Mă numesc Alina Bădălan și timp de 12 ani am fost jurnalist în presa scrisă și în televiziune. Într-o zi, am decis să las reportajul TV pentru un alt fel de produs: unul care să rămână pentru totdeauna în inimile oamenilor. Așa s-a născut Documentar de familie. Un proiect bazat pe o întreagă echipă de producție: cameramani, editori de montaj și fotografi. Cu toții, jurnaliști de televiziune. Nonconformiști, originali și puțin boemi.
Noi am pornit cu gândul că tot ceea ce înseamnă producție video pentru evenimente de familie se poate face și altfel decât au fost obișnuiți să vedem. Adică mai realist, mai sincer, mai adevărat, mai autentic. Mai puțin siropos. Sub formă de poveste, de reportaj sau de mini-documentar, cu interviuri luate de reporter și cu imagini “nefardate”, filmate pe furate, atunci când personajul tău a și uitat de cameră.
Nu doar nunta, ci toată povestea cuplului. Nu doar botezul, ci povestea bebelușului
Eu, una, aveam demult în cap că filmul de nuntă trebuie să fie mai mult decât imaginea impecabilă filmată în 4K sau în Full HD, cu mirii sărutându-se în parc, într-un cadru perfect aranjat și cu fântâna arteziană în spate. Sau că filmul de botez trebuie să însemne mai mult decât cadrele obișnuite cu bebelușul mișcându-se în slow motion printre fundițe și păturici dantelate. Îmi imaginam că, peste 20, 30 de ani, când își vor privi propriul film de nuntă, oamenii ar da orice să știe ce spuneau, ce gândeau și ce visau chiar în ziua nunții.
Că abia atunci vorbele lor, interviurile, vor cântări infinit mai mult decât imaginile cele mai clare și mai curate din film. Că până și bebelușul filmat la botez ar vrea, adult fiind, peste 20 de ani, să audă ce au spus despre el mama și pe tata, imediat cum a fost scos din cristelniță.
Apoi, mă mai gândeam, nunta sau botezul înseamnă mai mult decât o zi din viața unui om. Sunt omul însuși, cu toată povestea din spate: cu întâlnirile, cu pregătirile pentru eveniment, dar și cu tot ceea ce urmează după. Înseamnă cumpărături împreună, vizitele la medic, gătitul în doi, vacanțele, călătoriile și tot restul. De aceea visam ca Documentar de familie să producă mai mult decât evenimentul în sine. Să reconstituie întreaga poveste a cuplului (cu tot cu nuntă) sau a copilului (cu tot cu botez).
Cum faci să plângă la filmări un reporter și un cameraman
Foarte repede am și experimentat toate astea, la prima nuntă și la primul botez. Cu doi cameramani foarte buni din televiziune ne-am pus pe filmări... nu, nu începând cu ziua evenimentului, ci înainte cu o lună. Ne-am filmat personajele – mirii, părinții și bebelușul – în casă, în bucătărie, pe stradă, în parc, în vizită și la cumpărături. Cu documentare, cu reporter, cu întrebări și cu un mic scenariu. Jurnalistic. Cum aveam demult în cap. Abia la final am filmat nunta și botezul.
Cum să vă spun... ? După ce faci câteva mii de interviuri jurnalistice ani la rând, bagi mâna în foc că niciunul nu te mai emoționează. Ei bine, mă înșelasem. La primul interviu, cel cu mirii, mi s-a pus un nod în gât. La al doilea, cu bunicii bebelușului, m-a luat plânsul. Plângeam toți trei, cu nasul în șervețel. Până când, în spate, am auzit al patrulea suspin. Era Maria, cameramanul. Filma și lăcrima. Nu era vorba c-am fi fost noi plângăcioși. Dar botezul fusese o mare răbufnire de emoție pentru toți ai casei. Iar emoția lor era contagioasă. Și perfectă pentru filmul nostru de botez!